Această duminică ne prezintă două pasaje la prima vedere de parcă contradictorii. Unul din ele ne vorbește despre marea dragoste a Lui Dumnzeu faţă de această binecuvântată făptură, omul: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” (Ioan 3:16,17).

Iar al doilea ne prezintă pilda talanților, în care Dumnezeu le împarte slugilor sale darurile (talanții), pe care aceștia trebuie să-i înmulțeacă până la revenirea stăpânului,

Pe de o parte, Dumnezeu nu vine în lume să ne judece, ci să ne mântuiască. Totuși al doilea fragment ne spune despre modul în care Dumnezeu va cere socoateala pentru darurile primite și viața trăită.

Ce înțelegem prin mântuire? Ce înseamnă cuvintele Dumnezeu așa a iubit lumea, încât și pe Fiul Său L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică?

În primul rând, ele se referă la jertfa Mântuirorului, sferința Sa pe cruce, coborârea Lui în iad și învierea Sa din morți. Hristos ne răscumpără cu propria înviere din robia păcatului și a diavolului. Suntem răscumpărați din această robie, și s-ar părea că această jertfă ne și mântuiește.

Dar nu. Dumnezeu nu se oprește doar la restabilirea stării noastre păcatoase. El face mult mai mult pentru noi. El într-adevăr vrea să ne mântuiască, dar pentru aceasta ne oferă posibilitatea de a crește până la Fiul Său, pentru a urca și noi la cer la vremea cuvenită. De fapt aceasta și este mânturea noastră – calea către Cer. Dar pentru aceasta trebuie cu adevărat să-l urmăm pe Fiul său, să parcurgem calea Sa până la capăt.

S-ar părea că Dumnezeu ne cere imposibilul, dar nu este așa. Fiecare dintre noi primește numeroase daruri pentru această viață, pentru această cale. Primim daruri cu adevărat dumnezeiești, primim dragostea sa, milostivirea, primim puterea de a crea și de a gândi … unuia îi dă cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui.

Cu regret adesea nu suntem pregătiți să valorificăm aceste daruri, și nici să le primim cu recunoștință. Dumnezeu ne dă iubirea Sa, dar nouă ne este frică să iubim, cu atât mai să iubim până la capat. Desigur că ne iubim membrii familiei, prietenii și apropiații, dar și aici mereu cu o anumită doză de reținere. Iar când vine vorba să ne iubim dușmanii, să-i iubim pe cei care ne urăsc și ne fac rău, aici suntem gata să căutăm orice mijloace, de a nu iubi, de a nu ierta, și de a nu-i permite darului dragostei să ne schimbe, să ne facă asemenea Domnului.

la fel se întâmplă și cu libertatea. Când percepem darul libertății ca libertatea acțiunilor noastre, libertatea dorințelor noastre sau libertatea ambițiilor noastre, totul este bine, aici înțelegem foarte bine libertatea noastră. Dar atunci când libertatea este pentru noi și o mare responsabilitate, când reprezintă și libertatea vieții în Dumnezeu, librertarea de a nu păcătui – nu mai vrem să o acceptăm, nu o dorim, ne este frică de o astfel de libertate.

Noi mereu găsim argumente și scuze de ce nu suntem așa cum ar vrea să ne vadă Hristos, de ce nu mergem pe calea care ne-o indică El, nu ne place calea strâmtă a mântuirii, tot mai des alegând-o pe cea largă a pierzării.

Am vrea ca calea mântuirii să nu ne depășească acele lucruri clare și plăcute nouă. Putem fi pioși până la o măsură, putem fi credincioși până la o limita, putem iubi, dar pe cineva apropiat. Și când Dumnzeu vrea să distrugă aceste limite, să ne prezinte infinitatea căii Sale, noi nu suntem în stare să-L urmăm. Ne este mai ușor să spunem asemenea slugii viclene: „Mai bine îl îngrop totuși, și când va veni stâpânul i-l returnez integru, căci nu am nici o garanție că nu-l voi pierde, iar când El va veni, îi voi da ce-i aparține. „

Pentru omul care vrea să-l urmeze pe Hristos nu pot exista garanții, decât una singură – Hristos însuși. Noi însă nu suntem obișnuiți să căutăm sprijin în Dumnezeu. Mereu avem nevoie de a găsi ceva vizibil și palpabil, iar Dumnezeu anume aceste lucruri și nu ni le oferă, pentru ca să cautăm sprijin doar în El. Atunci când vom înțelege acest adevăr, vom păși mult mai sigur pe calea mântuirii.

Să ne rugăm Bunului Dumnzeu să ne dăruiască tuturor fericirea de a fi chemaţi şi numiți de El cu aceste cuvinte: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău!“ , spre slava Sfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

Episcop Ioan (Moşneguţu)