De multe ori citim și recitim Evanghelia, ascultăm pasaje din ea în Biserică, cunoaștem chiar și tâlcuirile ei. Pentru unii creștini a devenit un obicei frumos și lăudabil de a include în pravila zilnică citirea a câtorva capitole din Noul Testament. Cu toate acestea, adesea se întâmplă că citirea Evangheliei nu lasă amprenta necesară în sufletele noastre.

Apostolul Pavel ne spune: „nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. „ (Rom. 2, 13). Iar Apostolul Iacov scrie: „Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului, iar nu şi împlinitor, el seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale. S-a privit pe sine şi s-a dus şi îndată a uitat ce fel era. ” (Iacov 1, 23-24). Într-adevăr,  Sfânta Scriptură ar putea să reprezinte o oglindă pentru noi. Ar trebui să fim în stare să comparăm cerințele Evangheliei cu starea proprie sufletească, pentru ca să încercăm să ne corectăm neajunsurile. Cu toate acestea, din păcate, adesea suntem atât de împătimiți, încât citirea Evangheliei și a sfinților părinți, ne servește drept priliej de a ne compara cu alții și de a-i condamna pe nedrept.

Oamenii care mai rar trec pragul bisericii sau cei necredincioși întrebă: „De ce în Biserică sunt atât de mulți oameni cu tot felul de patimi, cu diverse handicapuri atât trupești, dar și mai grav sufletești ?” Parabola evanghelică din această duminică ne răspunde la această întrebare: Dumnezeu îi cheamă pe toți acei care își doresc să se alăture nunții Lui, nu contează că sunt răi sau buni. Pe de o parte, aceasta este o îndreptățire pentru faptul că în Biserică sunt o mulțime de persoane la prima vedere poate nevrednici de a fi creștini, și că în afara Bisericii, rămân oamenii virtuoși și buni. 

Pe de altă parte această pilda este de o profundă învățătură pentru noi. Este necesar să vedem ce prezentăm cu adevărat și să înțelegem că nu avem merite deosebite. Desigur, este un lucru îmbucurător că Cuvântul Lui Dumnezeu a prins rădăcini în sufltele noastre, dar aceasta nu ne face nicidecum mai demni decât alți oameni. Cu toate acestea, de foarte multe ori se întâmplă că cineva doar a reușit să se pocăiască pentru viața anterioară, să se îndepărteze de păcatele vechi, căci deja îi condamna pe ceilați pentru păcatele săvârșite. Și atunci  Dumnezeu își retrage de la noi harul abia dobândit, pentru ca o nouă cădere să ne aducă aminte că fără ajutorul lui Dumnezeu nu reprezentăm și nu suntem în stare de nimic.

Intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă.  Foarte mulți creștini consideră, că prin faptul că sunt membri ai bisericii, că împărtășesc credința ortodoxă, respectă posturile și nu săvârșesc păcate de moarte, devin mai deosebiți și aceasta le asigură dreptul de a fi aleșii lui Dumnezeu. Doar că ei uită de esență, uită de acea haină de nuntă fără de care și intrarea noastră în Împărăția Cerurilor va fi cu neputință.

Ce înseamnă această „haină de nuntă” pentru fiecare dintre noi? În tâlcuirea unor sfinți părinți ea reprezintă dragostea. Într-adevăr, nu este nimic mai înălțător, mai bun și mai frumos decât dragostea. Dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele îl preschimbă și pe cel mai mare păcătos. Virtutea iubirii, îl poate înfrumuseța pe fiecare, ea ne schimbă și luminează chiar și trăsăturile feței, întreaga noastră fire poate deveni una nouă. Privirea ochilor, expresia feței, gesturile, dar și faptele noastre pot vorbi despre dragoste. Iar dacă suntem abia la început și inima ne este încă împietrită, vom încerca să facem ceea ce trebuie să facă o persoană iubitoare. Neavând dragostea față de Dumnezeu, să facem faptele milei și a dragostei, să ne rugăm și împlinim poruncile. Neavând dragoste de aproapele, vom încerca să fim înțelegători și iertători, chiar și atunci când credem că cel de alături nu are dreptate. Încercând să înfăptuim faptele iubirii, inima noastră se va înmuia și harul lui Dumnezeu o va umple cu o iubire sinceră, adevărată.

Dacă această cerință ne pare la moment de neatins, putem să începem cu o altă percepere a înțelesului „hainei de nuntă.” Sub această „haina de nuntă” poate fi înțeleasă pocăința. Este o virtute pe care o poate dobândi fiecare, necătând la sărăcia și nevrednicia sufletului. Avem noi această „haină de nuntă” a pocăinței? Cu regret, nu. Venind în Biserică, ne-am liniștit, credem că am făcut totul, și că toate celelate trebuie să se alăture de la sine. Iar când nu reușim să ne schimbăm, căutăm vinovații în altă parte. Alții ajung chiar la dezămăgire: „Iată, suntem de ani buni în biserică, dar nu se schimbă nimic.” Însă nimic nu se poate schimba dacă nu facem noi înșine nimic.

Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Sunt cuvinte dure adresate fiecăruia dintre noi în parte. Căci nu oricine se află în biserică și se declară ortodox se va mântui. Aceste cuvinte ar trebui să ne călăuzească calea și nu judecarea celora care la moment sunt în afara Bisericii și a credinței. Să nu fim asemenea fariseului care se ruga în sine: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş” (Luca 18, 11). Spre zidirea noastră ar fi să ne analizăm viața proprie. Să analizăm dacă calea pocăinței este cu adevărat cea aleasă de noi, dacă iubirea de Dumnezeu și de aproapele sunt călăuza noastră. Anume în așa circumstanțe poate și vom fi în stare să începem pregătirea hainei noastre de nuntă, care ne va face vredinici de a rămâne în Biserică și ne va aduce mila și iertarea lui Dumnezeu.

Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. Mulți sunt chemați către calea mântuirii, dar puțini sunt cei care răspund sincer la chemarea lui Dumnezeu. Vom fi aleși numai dacă vom face tot ceea ce ni se cere, iar greutățile și obstacole, doar ne vor întări în alegerea noastră. Și chiar dacă nu vom ajunge la o dragoste desăvârșită, pentru pocăința noastră, pentru viață trăită cu gândul la Iisus Mântuitorul, Dumnezeu ne va milui.

Bunul Dumnezeu să ne ajute să ne pregătim fiecare haina noastră de nuntă, să o curăţim de răutatea păcatelor prin spovedanie și pocăință, să o facem luminoasă prin rugăciune, prin dragoste, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin faptele bune către toți acei pe care Dumnezeu îi cheamă la mântuire.

Amin

Episcop Ioan (Moşneguţu)