„Acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”

vindecarea_lunaticuluiCăderea în păcat a protopărinților noștri a făcut posibilă pătrunderea forțelor întunericului în sufletul omului.

Dacă Dumnezeu ne-ar fi înzestrat cu darul de a vedea lucrurile înfricoșătoare care de multe ori se cuibăresc în inima noastră, ne-am fi îngrozit. Astfel, dacă omul nu poate sau nu vrea să lupte pentru a se curăți de toate lucrurile și influențele rele, în cele din urmă va deveni o jucărie în „mâinile” forțelor malefice, un rob al propriilor patimi. Uneori acel demon, care cu timpul devine stăpân deplin al omului, îl poate forța spre lucruri și fapte sălbatice și de necontrolat. Această stare fiind numită demonizare sau posesie demonică, iar vindecarea demonizatului întâminând mari dificultăți.

Cu regret, se întâmplă că nici chiar copiii, prin puritatea lor, nu pot fi feriți de la această stare, demonul putând poseda și sufletul unui copil. Cel mai des cauza acestei stări o reprezintă păcatele părinților„, când copilul crește de mic într-o atmosferă de necredință și imoralitate a celor mai în vârstă. Așa și se întâmplase și cu acest copil, despre care ne relatează Evanghelia din această duminică, un copil care pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă.

Tatăl acestui copil nefericit spre deosebire de mulți alții care îi cer ajutor Mântuitorului, nu dă dovadă nici de cea mai mică credință. Desigur, el se adresează inițial apostolilor, iar apoi și lui Hristos Însăși cu rugămintea ca fiul său să fie vindecat, dar de parcă doar pentru a-și face datoria de părinte și pentru ca să fie împăcat cu propria conștiință – „de poti face ceva, ajuta-ne” (Mc. 9, 22) îi spune el Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeului Atotputernic.

De ce a apostolii, care deja primise de la Hristos darul vindecării, nu au putut să-l ajute și pe acest copil posedat de demoni? Condiția de bază pentru ca să se întâmple o minune, o vindecare, este conlucrarea a două puteri: cea a harului divin și cea a credinței fierbinți a celui în suferință sau a apropiaților săi. Astfel, apostolii, nu au reușit să-l vindece pe băiat, căci în loc de credință, tatăl a dat dovadă doar de scepticism. Cu atât mai mult nu putea crede nici tânărul, pentru că era sub puterea duhului rău. Susținut de această necredință, demonul a putut cu ușurință să aducă la zero eforturile depuse de apostoli, pentru că la acel moment și credința lor nu era suficient de puternică.
Doar Mântuitorul reușește să alunge demonul ce-l chinuia pe copil. El apelează la tatăl acestuia „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Мc. 9, 23), de parcă trezindu-l la realitate și arătându-i că doar credința sa îi poate salva fiul de la această cumplită suferință. Și inima tatălui nu a putut să nu răspundă la acest îndemn, strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. (Мc. 9, 24)
Duhurile rele sunt mereu în căutrea celor pe care îi pot înrobi și ține în stăpânire printr-o mulțime de patimi și păcate. Și astăzi ele caută punctele slabe ale fiecăruia dintre noi, pentru ca la momentul potrivit să poată stăpâni sufletul împătimit Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mt. 17, 21).
Rugăciunea și postul! Postul și rugăciunea sunt precum două aripi la o pasăre ce zboară, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Și pe aceste aripi ne putem și noi ridica din păcatele noastre și ne slobozi de puterea celui rău.
Cu regret mulți creștini nu înțeleg semnificația duhovnicească a postului. Trupul nostru atunci când primește hrană bună și din belșug începe să ceară și alte plăceri: iar în consecință ne atacă și lenea, somnolența, înclinarea către alte paimi și plăceri. În schimb abținerea și înfrânarea în lucrurile mici, întăresc voința omului, făcându-l capabil și de realizări mult mai mari. Totuși, postul nu se limitează nicidecum la abținerea de la mâncare, postul ar trebui să cuprindă viața creștinului în integritate. Să postească ar trebui și ochii noștri – de la lucrurile seducătoare și ademenitoare ale acestei lumi, și urechile – de a nu asculta cuvinte indecente, și limba -prin abținerea de la vorbirea deșartă. Și în sfârșit și inima și gândurile noastre ar trebui să postească, biruind gândurile păcătoase și dorințele noastre. În așa fel, cel care postește, se poate îngrădi cu adevărat de la orice lucrări și influență ale potrivnicului mântuirii noastre.
Iar rugăciunea noastră e în stare să ne lumineze sufletul, umplându-l cu bucurie sfântă de la comunicarea vie cu Dumnezeu. Însăși pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos alungă forțele întunericlui, iar o rugăciune fierbine le frânge ca o armă atotbiruitoare. O stare continuă de rugăciune este o bază pentru eliberarea noastră din robia patimilor și totodată o cărare către Împărăția Tatălui Ceresc. Rugăciunea poate face dintr-un pacatos un drept, căci prin ea se câștigă darul pocăinței și întoarcerea la Dumnezeu. Când se termină păcatul, începe rugăciunea, iar când se termină rugăciunea, începe păcatul ne spune fericitul Augustin. Nici o putere a duhurilor rele nu-l poate speria pe cel care posedă cu adevărat aceste două arme – postul și rugăciunea.
Să ne rugăm, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, „Doctorului sufletelor si al trupurilor noastre”, sa ne dăruiască și nouă tuturor credință puternică, rugăciune fierbinte și înțelepciune pentru o postire adevărată. „Doamne, miluieşte sufletele noastre!“ să fie rugăciunea inimilor noastre pentru ca să dobândim fericirea vieții veșnice. Amin!

Episcop Ioan (Moşneguţu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *